In aproape doi ani de zile, populaţia lumii a fost intr-o situaţie cel puţin stresantă, care şi-a pus amprenta asupra tuturor, din toate punctele de vedere. In ceea ce priveşte afectarea la nivel psiho-emoţional, atât in cazul pacienţilor cât şi in al cadrelor medicale, am discutat cu Beatrice Leviţchi, psihoterapeut specializat in Psihologie Clinică, Consiliere Psihologică şi Psihoterapie.

Trebuie sa ne adaptăm continuu la nişte situaţii care tot apar, mai ales când vorbim de responsabilitatea pe care o are un cadru medical, pentru că este vorba despre viaţa unui om

Factorii psiho-emoţionali, atunci când vine vorba despre o situatie de stres la nivel global, cum este pandemia, sunt factori cu care majoritatea dintre noi nu ne-am mai intâlnit – in ultimii 20 de ani nu cred ca s-a mai pus problema de o pandemie deci vorbim de un element cu totul nou. In sistemul nostru intrapsihic, firesc, ca sistem sănătos, atunci când avem de-a face cu o situaţie nouă, ceva cu care nu ne-am mai confruntat din punct de vedere experenţial ci poate doar informaţional, apar nişte mecanisme de apărare, de protecţie, asa cum le numim in meseria noastră. In aceste situaţii s-au aflat nu doar pacienţii ci şi cadrele medicale, care, cu toate că au o vastă experienţă cu tot felul de provocări medicale şi sunt, evident, antrenate să facă faţă situaţiilor stresante, şi acestea au fost nevoite să facă faţă unei situaţii, practic, necunoscute. Atunci sistemul psihic uman a trăit şi trăieşte un distres mult mai mare. Practic, e ca şi cum trebuie să ne adaptăm continuu la niste situaţii care tot apar, mai ales când vorbim de responsabilitatea pe care o are un cadru medical, fiind vorba despre viaţa unui om.

In acest caz vorbim despre doi factori majori:

1. elementul de noutate care pune presiune continuă şi presupune o adaptare continuă la ceva ce se intamplă şi pe care nu stim cum să o gestionăm şi la care trebuie să ne adaptăm pe parcurs

2. un volum foarte mare de pacienţi, mai ales când vorbim de punctele maxime are pandemiei

Sistemul nostru psihic ne ajută mult, până intr-un punct, dar la un moment dat nici acesta nu mai face faţă şi avem nevoie de ajutor din altă parte, cum ar fi de la un cadru medical specializat

In aceste situaţii, indiferent cat de pregătiţi suntem şi cat de capabili putem fi să facem faţă unei asemenea situaţii, psihicul generează un mecanism pe care noi il numim disociere. Practic, se creează un fel de decuplaj intre ceea ce simţim emoţional şi ceea ce se intamplă in jur, pentru că este totul foarte solicitant.

In general, pentru a avea o toleranţă foarte ridicată la incertitudine, ar trebui sa fim in mod constant expuşi in astfel de situaţii. Iar toata această situaţie cu pandemia ne-a solicitat pe toţi enorm şi aşa a apărut un burn-out. Sistemul nostru psihic ne ajută mult, până intr-un punct, dar la un moment dat nici acesta nu mai face faţă şi avem nevoie de ajutor din alta parte de la un cadru medical specializat, cum ar fi un psihoterapeut sau psiholog.

In aceasta perioadă sunt multe programe, unele dintre ele sunt clare, in format fizic, alte sunt online, in funcţie de fiecare, cum s-a mobilizat, iar noi, psihoterapeuţii, acordăm acest tip de psihoterapie in situaţii de criză.

Din punctul meu de vedere, nu cred ca e deajuns şi poate ar fi nevoie ca noi, terapeuţii, să ne specializăm si mai mult in situaţiile de acest gen. Este greu pentru toată lumea, fiind vorba atât de factorii stresori interiori dar si de cei exteriori.

Vorbind de personalul medical, acesta deja este expus la factorii exteriori dar trebuie să luăm in calcul si familiile lor, faptul că se expun ei inşişi atat de mult la acest virus, plus riscul enorm de a-l duce şi acasă. Sunt extrem de expuşi cei care lucrează in domeniul medical la niste factori de stres foarte dificil de gestionat.

Trebuie sa recunosc faptul că până şi nouă, terapeuţilor, ne este greu, pentru că am trecut cu toţii prin aceleaşi valuri insă pe partea intrapsihică.

Psihoterapeutul ar trebui să fie cel care preia o bună parte din responsabilitatea medicului, discutând cu pacientul, cu aparţinătorii iar medicul să poată să mai respire puţin

Punctul important in aceste situaţii este ajutorul din exterior. Este mult mai greu să faci faţă situaţiilor grele cand eşti singur, faţă de atunci cand te simţi susţinut de undeva din exterior, deci ar trebui ca noi toţi să ne susţinem şi să fim responsabili.

Din păcate, cu toţii avem tendinţa de lipsa de prevenţie. Pacienţii ajung la spital cand efectiv sunt in stare gravă, intr-un stadiu cand lucrurile sunt foarte greu de reparat iar anxietatea este si mai mare, responsabilitatea cadrelor medicale este imensă iar aparţinatorii au şi ei niste trăiri extrem de intense.

In spital, medicul, pe lângă toate protocoalele pe care trebuie să le respecte, trebuie să şi discute cu pacientul – mă refer aici la situaţiile in care starea lui permite asta, dar starea psiho-emoţională este puternic afectată atunci când acesta se vede intr-o sală de ATI, iar psihicul este extrem de important cand este vorba de procesul de vindecare in cadrul unei afecţiuni de acest gen. Sistemul nostru interior apasă pe niste frici, teama de moarte este intensă, atacurile de panică sunt prezente. In acele momente, psihoterapeutul ar trebui sa fie cel care preia o bună parte din responsabilitatea medicului, discutând cu pacientul, cu aparţinătorii iar medicul sa poată, practic, să mai respire puţin. Asta ar fi colaborarea normală intre noi, aşa putem evolua ca societate, ca indivizi, sa colaborăm cu toţii intre noi.

Doar că intre noi toţi s-a produs o deconectare, in urma tuturor informaţiilor pe care le tot citim in media, pe reţelele de socializare. Noi trăim nişte stări de neincredere, de teamă iar creierele noastre caută calea cea mai uşoară de a se linişti atunci când sistemul nostru psihic este supus la un trigger (stimul) foarte puternic.

Tendinţa noastră este sa judecăm reacţii şi comportamente dar fiecare din noi traieşte aceeaşi frica

Frica o simţim, reacţionăm impulsiv, avem cu toţii reactii extrem de diferite: fie minimalizăm, fie refuzăm să mai ieşim din casă, fie criticăm. Simţim acelaşi lucru, aceeaşi teamă insă reacţionăm in mod total diferit.

Problema se pune la modul că poporul nostru este unul infrânat incă din copilarie, a unui sistem post comunist, când emoţiile nu prea işi aveau locul acolo, când era nevoie sa iţi ascunzi emoţiile. Suntem un popor care nu şi-a explorat spaţiul emoţional, pentru că nu ni s-a permis si nu am avut posibilitatea aceasta.

Tendinţa noastră este sa judecăm reacţii, comportamente dar fiecare din noi trăieşte aceeaşi frica şi nu reuşim să trecem peste asta pentru că pur şi simplu ne impiedicăm de nevoia asta de a judeca.

Practic, acestă este şi tot un mecanism de apărare, insă unul disfuncţional, cel prin care aceşti oameni sfidează reguli, minimalizează gravitatea situaţiei şi chiar ajung să protesteze, insă in spatele acestor reacţii se află acelaşi lucru: teama de necunoscut, teama de moarte, sunt nişte emoţii pe care efectiv nu şi le pot controla. Ajungem să ii judecăm, in funcţie de comportament, fără să avem rabdarea să vedem ce se află in spatele acestor reacţii.

Fiecare persoană percepe realitate diferit, fără să insemne neapărat că o face şi eronat: ajungem să ne dorim ca realitatea noastră să fie mai importantă, mai reală decat a celui de langă noi

Modalitatea aceasta de a gestiona fricile, dacă nu ajungem să le conştientizăm, sa incercăm sa vedem dincolo de ele şi să le depăşim, ne aduce in situaţia de a crea conflicte exterioare, cu persoane cu care, in mod normal, nu am avea aceste conflicte. Fiecare persoană percepe realitate diferit, fără să insemne neapărat că percepţia este şi eronată: in funcţie de o analogie din trecut, de situaţii cu care ne-am mai confruntat, ajungem să ne dorim ca realitatea noastră să fie mai importantă, mai reală decat a celui de lângă noi. Acelasi principiu este şi in cazul celor care ajung să lanseze acuzaţii extrem de grave, cum că medicii ar avea scopul de a lăsa pacienţii să moară, ori chiar să le facă rău iar in caz opus, sunt cei care inţeleg cu ce se luptă sistemul medical, că de aproape 2 ani de zile sunt in linia intâi, deci practic, desi realitatea este aceeaşi, sunt două puncte de vedere total diferite, in functie de percepţia fiecăruia.

Persoana care simte că ii este validată realitatea, va fi mai deschisă la discuţii, va arăta inţelegere la rândul său

Cel mai important lucru pe care ar trebui să il facem fiecare pentru e evita intrarea intr-o stare conflictuala cu altcineva ar trebui să fie validarea realităţii fiecăruia. Să acceptăm că din unghiul celuilalt, lucrurile se văd altfel, iar atunci când celălalt observă că şi realitatea lui este validată, va simţi că este inţeles, conflictul va putea fi evitat. Persoana care simte că ii este validată realitatea, va fi mai deschisă la discuţii, va arăta inţelegere la rândul său.

In concluzie, ce aş recomanda eu atât pacienţilor cât şi celor din sistemul medical ar fi o introspecţie interioară, niste momente de linişte, in care să se autoanalizeze, să conştientizeze ce simt şi să işi arate unii altora inţelegere, iar noi, psihoterapeuţii, să le fim cat mai aproape cu responsabilitate şi suport in astfel de momente atât de vulnerabile pentru toată lumea.