In zona statuii de pe bulevardul Independenței, mulți ieșeni l-au observat deja pe Florentin pentru că acolo e de găsit de vreo doi ani încoace. Unii trec nepăsători însă cei mai mulți se opresc să citească titlurile cărților întinse cu grijă pe o măsuță, ii aruncă un zâmbet și cumpără o carte, uneori doar din simpla simpatie pentru tânărul care își câștiga astfel un bănuț necesar pentru traiul zilnic.

Florentin nu cerșește, nu se plânge și nu așteaptă pomană. E un om curat, care muncește încă de la 14 ani, pentru care afecțiunea cu care s-a născut nu l-a transformat nici într-o victimă, nici într-o persoană cu handicap. El singur spune că e norocos, alții cu afecțiunea de care suferă el nu pot deloc să meargă. El se poate totuși deplasa, deși o face cu mare dificultate.

Florentin s-a născut prematur, cu tetrapareză spastică. Până la vârsta de 8 ani nu a putut deloc să meargă. Datorită părinților care, deși aveau 6 copii de crescut, au vândut casa pentru ca el să poată face tratamente și recuperare, reușește să se deplaseze singur și nu a stat o clipă să își plângă condiția. Vorbește cu mândrie despre mama lui care, rămasă singură după divorț, a ținut gospodăria cu o mână de fier, a trimis copiii la școală și i-a educat să fie muncitori, să își depășească condiția și să mulțumească Domnului pentru ceea ce au.

Florentin are 36 de ani, a muncit și în UK la o fabrică de dulciuri, a avut mai multe locuri de muncă în România și are o poveste de viață incredibilă. Spune că nu vrea să inspire pe nimeni iar scopul lui nu este să fie un exemplu ci doar încearcă să ducă un trai cât de poate de normal, în modestie. L-am întrebat despre viața lui și oarecum rușinat a acceptat să ne povestească.

Și-a depășit condiția, a ignorat handicapul fizic și a învățat o meserie, întreținând-se fără ajutorul statului.

“Mama mea nu a acceptat niciodată să îmi plâng de milă și nu m-a tratat ca pe un om cu un handicap. M-a pus la treabă încă de mic și am făcut după puterile mele. Nici nu m-a menajat dar nici nu m-a forțat. Am crescut muncind și recunosc că mă enervez când văd bărbați tineri, sănătoși refuzând să muncească și așteptând ajutoare de la alții. Am 36 de ani și de la 14 mi-am câștigat mereu banii mei. Am muncit în Anglia, am muncit în țară și împreună cu unul dintre frați, am ridicat o casă lângă Bârlad, de unde e și mama mea, un fel de duplex pentru mine și pentru familia lui. Când el a murit, mi-am vândut partea mea soției lui iar cu ce mai aveam eu pus deoparte mi-am cumpărat o cameră de cămin în Iași. Asta am făcut-o cu ajutorul unui prieten căci după decesul fratelui, un an de zile nu am ieșit din casă, intrasem într-un soi de depresie. Acest prieten a venit și efectiv m-a târât până la Iași și m-a încurajat să îmi găsesc de muncă. Tot el m-a ajutat să găsesc camera de cămin în care locuiesc și de care sunt mândru, este luată din munca mea, am utilat-o cu mașină de spălat, cu tot ce trebuie”.

A terminat liceul la un profil de gastronomie și a lucrat mereu, însă patronii au încercat să profite de situația lui

“Am lucrat la terase, în bucătăriile unor restaurante însă angajatorii nu au fost mereu au fost corecți cu mine. M-am trezit că, deși munceam 8 ore, ei declarau doar 4 sau 2 ore. Nu am putut să accept așa ceva, dacă eu sunt corect și prestez munca, am prea mari pretenții să fie și ei corecți cum mine?”

Cum a ajuns să vândă cărți și cum se întreține prin muncă

“Am vândut ziare o perioadă, însă mi-era foarte greu mai ales iarna sau pe timp de ploaie. Programul era program și aveam target, nu puteam să plec până nu vindeam toate ziarele. Mi-era greu, de aceea am renunțat și m-am pornit să vând cărți second hand. Am depus în sfârșit actele pentru indemnizația de handicap și ar trebui ca primii bani să îi primesc luna viitoare, cu ceea ce strâng din vânzarea cărților și cu indemnizația, mă descurc. Nu mă plâng, așa sunt vremurile, e greu la toată lumea dar câtă vreme mă mai pot deplasa, pot munci, o să pot duce un trai modest. Nu visez prea departe și nu îmi fac mari planuri de viitor.”

A citit mult încă de mic și se bucură enorm pentru că majoritatea celor care ii cumpără cărțile sunt tineri

“Am citit mult iar asta mi-a deschis orizonturile, m-a făcut să văd lumea altfel și să mă pot descurca oriunde. Cam 70% dintre cumpărătorii mei sunt tineri care citesc mult. Iar pe cititori ii recunosc după cum răsfoiesc o carte: unii o cumpără doar pentru a-și întregi colecția din bibliotecă însă cei mai mulți, cumpără cartea pentru ca le place să citească.”

Între timp, un bătrân se apropie, studiază o carte și îl salută spunându-i pe nume, semn că e client vechi. Ii lasă mai mult decât costă cartea, ii zâmbește și pleacă. Florentin se întoarce vesel și își continuă lecția de viață.

“Cărțile mele au un preț însă e loc de negociat. Dacă omul și-o dorește și în loc de 3 lei are doar 2, cum să nu i-o vând? Îl înțeleg și pe el, dacă atât are…”.

Aproape că îmi dau lacrimile ascultându-l dar cum am înțeles de la început că nu îi place să fie compătimit și să inspire milă, mă abțin.

Continuă să povestească despre scuterul lui nou, pentru care a făcut rate, altfel nu și l-ar fi permis. Pe cel vechi l-a dăruit.

“Înainte, am avut altul, luat la mâna a doua. Dar era greu pentru că mă lăsa bateria când mi-era lumea mai dragă. Până la urmă, am făcut rate și l-am luat pe acesta, nou. Pe cel vechi l-am reparat, i-am cumpărat baterie nouă și l-am dăruit unui om care avea mare nevoie, căci și el se deplasa greu, mai greu ca mine”.

A refuzat să ceară vreun ajutor de la stat pentru că e de părere că birocrația l-ar îngropa în hârtii și l-ar pune pe drumuri degeaba. Cu toate că problema lui e evidentă, a fost victima unui furt chiar într-un supermarket din Iași.

“Deocamdată țin scuterul la o cunoștință în garaj. Locuind într-un bloc cu camere de cămin, nu e deloc in siguranță… Sunt foarte multe persoane alcoolice, consumatori de droguri, e riscant să îl las pe scară pentru că mi-l pot distruge. M-am interesat la primărie să văd dacă as putea construi un mic garaj lângă bloc dar mi s-a spus că nu se poate. Nu e deloc sigură zona și nu mai departe de săptămâna trecută mi-a fost furat rucsacul cu cărți dintr-un supermarket din cartier. Era nou rucsacul, era cumva de firmă și mi-l dorisem mult, am dat aproape 200 de lei pe el. Cărțile le car în rucsac și aveam nevoie de unul bun, nu să se rupă după 2…3 zile. Dar cuiva i-a plăcut și mi l-a furat. Am declarat la poliție însă nu am mari speranțe.”

Care este cea mai mare dorință a lui Florentin? Să aibă baie proprie.

“Camera de cămin, luată din banii mei, are 10 metri pătrați. Baia e la comun, pe tot palierul și e foarte greu. Mi-ar prinde bine o baie proprie, nu visez la o garsonieră căci e prea măreț însă aș vrea să strâng bani să îmi pot permite o cameră de cămin puțin mai mare, cu baie și bucătărie.”

Zâmbește molipsitor și adaugă timid:

“Visez și să am o familie a mea, să am soție și copii, abia atunci aș fi cu totul împlinit”.

Florentin inspiră cu adevărat, deși neagă vehement acest lucru. Un om curat la suflet și la port, modest și harnic.

Așadar, nu îl ignorați când treceți prin zonă, opriți-vă câteva minute și ascultați-i optimismul, e molipsitor. Poate chiar îl ajutați cumpărând o carte de la el…