Unitatea Primiri Urgențe reprezintă “prima linie” a oricărui spital. Este dificil pentru cei aflați în suferință să înțeleagă cum funcționează, de ce se așteaptă cu orele la rând, de ce unii veniți mai târziu decât alții sunt preluați înainte. Astfel, se nasc nemulțumiri, nervi iar situațiile pot degenera uneori.

Nici Unitatea Primiri Urgente a Spitalului “Sf. Spiridon” nu este ocolită de cele descrise mai sus. Pentru a înțelege supraaglomerarea din UPU, trebuie să descriem cum se desfășoară activitatea, să zicem de la prânz până seara, la schimbarea gărzii.

Am înțeles, în câteva ore, de ce durează atât să se ajungă la un consult de specialitate sau la o investigație: numai completarea unei fișe cu anamneză (un istoric medical al pacientului), ia foarte mult timp, medicul fiind cel care își asumă tot ce se poate întâmplă cu pacientul dacă această anamneză nu e făcută corespunzător: alergii, deci șoc anafilactic în cazul în care medicului i-a scăpat să întrebe, medicamente incompatibile-dacă pacientul a luat vreun tratament acasă, ce intervenții, ce probleme de sănătate a mai avut sau are. Toate răspunsurile acestea necesită timp, iar analizele nu se fac cât ai clipi, sunt lucrate de niște aparate, deci nu pot fi “grăbite”.

Spre exemplu, ieri, la Triaj în jurul orei 13, era arhiplin, nici un scaun liber, mai multe tărgi cu pacienți erau așezate una lângă alta. Medici, asistenți, brancardieri, alergau cu foi de observație în mână, strigau nume de pacienți, invitau la evaluare în funcție de gravitatea situației, făceau anamneze.

Fiecare pacient ajuns la UPU are senzația că situația lui e cea mai gravă, el ar trebui să fie prioritar, la el e cea mai mare urgentă, însă nimeni nu știe ce e dincolo de uși: este jale! Dincolo de uși sunt pacienți care au toată gamă posibilă de afecțiuni: de la un puseu de tensiune, la răniți din accidente, crize biliare, colică renală, șoc anafilactic și etilism… mult prea multe cazuri de etilism. Aceștia din urmă, reprezintă o mare problema pentru medici, pentru că sunt pacienți extrem de dificili, violenți verbal și uneori, chiar și fizic, refuză să lase asistenții să le recolteze probe pentru analize, refuză să îi lase să le administreze vreun tratament însă vor să fie tratați, cumva magic, fără să fie atinși.

Le îngreunează inutil muncă tuturor, pentru ca astfel de pacienți necesită 3 oameni la recoltare, în loc de unul. Necesită personal suplimentar pentru orice manevră medicală, timp dublu-ce ar fi putut fi folosit pentru oricare alt pacient la fel de urgent. Astfel, se creează acel haos de la Triaj, pe care cei ce așteaptă la rând îl asociază cu comoditatea și nepăsarea personalului, ceea ce este complet fals. Timp de mai bine de 8 ore cât am urmărit situația din “teren” nu am văzut nici un medic, asistent sau brancardier care să stea “comod” jos pentru două minute, iar pentru un lucru mărunt dar imposibil de ignorat cum ar fi mersul la toaletă, se anunță între ei de parcă și-ar cere scuze, ca și cum nu ar face un lucru absolut normal. Pentru noi este normal să ne ducem la toaletă oricând simțim nevoia, pentru ei devine un lux când toate paturile, scaunele, tărgile sunt pline iar din teren, adică cu ambulanțele, vin valuri continue de pacienți. Este un lux să apuce să meargă la toaletă când din 4 direcții se aud pacienți care strigă “doamna doctor, eu mor! doamnul doctor, mă doare! ” și medicii/ asistenții întrerup orice fac atunci pentru a alerga să întrebe ce se întâmplă, dacă perfuzia merge, dacă e gata, dacă pacientului i s-a agravat starea, daca medicamentul iși face efectul.

Am văzut cum sunt tratați pacienții, indiferent că e vorba de unul cu o colică biliară sau unul beat “turta” și am fost susprinsi să constatăm că nu se poartă nimeni urât, nimeni nu jignește pacienții deși unii nu au ajuns la UPU din cele mai “ortodoxe” motive. Nimeni nu ignoră un pacient, deși, instinctiv, ne gândim că își merită soartă, în momentul în care fiind beat, refuză să lase asistentul să îi recolteze sau trage brusc mâna, eventual pocnește asistentul când încearcă să îi recolteze sânge iar acesta se împrăștie peste tot, pe cearceaf, pe haine iar pacientul începe să înjure să jignească “incapabilul” care nu a învățat încă să recolteze sânge wi-fi, fără să îl atingă.

Oamenii spun că cei care lucrează la UPU sunt plătiți regește, că ei și-au ales meseria și trebuie să și-o asume. Dacă acestea sunt litera de lege, oare cei care beau până ajung la Urgențe, nu ar trebui lăsați să își asume? Nu ar trebui să se descurce singuri cei care au călcat pedala până la podea și au fost răniți pentru că au ajuns cu autoturismul înfipt într-un copac? Cei care au încercat să se sinucidă, nu ar trebui și aceștia lăsați să își asume? Răspunsul este, evident, NU.

NU, pentru că oamenii aceștia care salvează vieți își asumă ceea ce au de făcut, își iau în serios jurământul depus chiar dacă noi, oamenii care lucrăm în cu totul alte domenii nu vedem dincolo de situațiile care ne apăsă pe noi, de situațiile care ne trimit la medic cu urgențele noastre.

Dacă ni se pare că un medic nervos și încruntat, nu ne gândim că poate, înainte de a ajunge la noi, nu a putut salva viața unui pacient ori că poate a fost jignit și lovit de un altul.

Să ținem cont de faptul că cei care lucrează la Urgențe, în orice spital din lume, nu sunt roboți, sunt oameni ca noi, care au griji, care se gândesc că au rămas peste program pentru că era mult prea aglomerat, deși au promis copiilor că ajung la serbare sau la vreo zi de naștere. Sunt oameni care au zile proaste, poate că au și ei probleme de sănătate pe care le ignoră pentru că își spun că nu au timp de așa ceva când văd că vin urgente mult mai mari.

În final, un lucru care trebuie spus pentru că, poate, nimeni nu a avut curaj să îl spună: trebuie înțeleasă suferință pacientului, dar nu ar strică să înțelegem și drama care poate se desfășoară în sufletul celui care TREBUIE să trateze…