Holurile Institutului Regional de Oncologie din Iași sunt ca niște furnicare. Sute de pacienți așteaptă să le vină rândul pentru a fi consultați. Deși e pandemie, nu poate fi vorba de distanțare, afară e cumplit de cald, inauntru nu este loc. Institutul Regional de Oncologie deserveste toată regiunea Moldovei, fluxul de pacienți este imens insa nimeni nu poate fi lăsat pe dinafară. Sunt pacienți veniți și din alte zone ale țarii, oameni cărora li s-a dat o speranță aici.
Rând pe rând la IRO se simt toate stările: negare, furie, disperare, resemnare și, in prea puține cazuri din păcate, bucurie. Pacienți de toate vârstele, așteaptă cuminți, la ușile cabinetelor.
Cine ajunge la IRO, știe ce il așteaptă. Ore intregi pe hol, intr-un zumzet continuu. Medici alergând de ici colo, de la sala de operații la saloane și apoi, la cabinet, și invers. Acesta e ciclul zilnic pe care il urmează, sunt obișnuiți, dar par sa nu iși piardă totuși compasiunea pentru cei aflați in suferință.
Este și cazul pacientei M.Z., venită la Iași dupa ce alte spitale mari, din Capitală au trimis-o acasă cu un cancer osos fără speranță de vindecare. Femeia s-a resemnat, iși aștepta, cuminte, sfârșitul, cand fiul a adus-o la Iași cu dureri cumplite de oase, fără posibilitatea de a se deplasa.
“ M-am pensionat anticipat și am lăsat Bucureștiul pentru Focșani, după ce am lucrat in spital ani de zile. In plina pandemie, au inceput durerile de oase. Am crezut că am ceva la coloană dar s-a dovedit că e cancer osos. De la București m-au trimis acasă, nu mai aveau ce face. Fiul meu insă, m-a adus la Iași. Am parcurs același drum: am stat cu orele la rand, am plâns alături de cei de pe hol, am vrut sa plec. In final, am fost consultată. M-au pus imediat pe tratament, acum iau pastile pentru intreținere și mă bucur că am reusit sa păcălesc moartea cu incă un an”, a povestit femeia. Pentru ea, orice nouă zi, e o victorie. O victorie de care mulți nu au parte.
Femeia spune ca nu are nimic sa reproșeze personalului:
“ Sunt și ei oameni, inainte de toate. Am simtit empatie, am simtit bunavoință din partea tuturor. Insă totul e insuficient: insuficient spațiu, insuficient personal, insuficient timp. Fiecare face ce poate, aleargă peste tot, incearcă să nu lase pe nimeni fără sa fie văzut de un medic, fără să primească o hartie”.
Si așa, in goana lor dupa viată, pacienții care ajung zilnic la IRO pot spune ca au intâlnit ingeri sau demoni… și un licar de speranță că vor trece cu bine peste boala cruntă care ii macină fizic și psihic.