Pe principiul “lasă-i încet că spun tot“, o poveste foarte interesantă a ajuns la urechile noastre ciulite. Nu puteam rata momentul așa că v‑0 spunem și vouă, să meargă cu ceaiul de după amiază.
“A fost odată ca niciodată, peste dealuri și văi, tocmai prin ținutul hadimbului, un pădurar. Unul cunoscut de o grămadă de lume bună. Zice lumea de prin sat că umplea des tolba și o deșerta atât prin bătături roșii cât și prin alea galbene, asta până când omul nostru s-a trezit săltat de polițiști dar, mă rog, asta e altă discuție.
Ei bine, sub oblăduirea pădurarului din poveste, pe vremea când stăpânea peste ținutul hadimbului “blondă liberală“, prietenă la cataramă cu pădurarul nostru, multe chiolhanuri au avut loc prin pădurile alea având în centru trei personaje viu colorate și care, teoretic, nu aveau ce căuta cu pușca în spinare pe acolo. Pentru a nu-i da de gol, o să îi numim Lupu cu drujba și Peștele. De multe ori, ca să meargă împușcatul mai bine, luau cu ei și-un cântacios care însă a sfârșit prost tare, cu gâtul într-o sârmă.
Și zice lumea care știe ce și cum, că Lupul cu drujba și cu Peștele au ras tot de prin ținutul hadimbului… mistreți, căprioare, iepuri și orice pică în bătaia puștilor cu lunetă, că doar nu erau săraki să se ducă cu orice arma la ei…
Oamenii erau atât de hotărâți să extermine tot ce mișcă, încât bieții localnici ajunseseră să țină sub cheie până și orătăniile din curte, de frică să nu ajungă pe masa nesătuilor. O să vă întrebați ce treabă ar putea avea Lupu cu drujba, aflați cumva în antagonism-roșu și galben-dar cititorii noștri nu sunt naivi și știu că, dincolo de culori, îi leagă multe… Dar despre asta, în alte ediții ale rubricii noastre. Și-am încălecat pe-o șa, urmând să vă spunem povestea și altă dată, așa cum e ea. Cu picanterii din bucătăria vânătorească“.
PS: zice-se că pădurarul nostru nu se îndeletnicea numai cu mărunțișuri din astea (sclavie, bio, eco etc) ci și cu niscai făină din aia fină, ambalată cu grijă în punguțe minuscule.