Activitatea secțiilor de Terapie Intensivă este cunoscută ca fiind una extrem de dificilă, cu multe provocări și decizii care trebuie luate la secundă iar viața pacientului depinde în totalitate de rapiditatea și de spiritul de observație al medicului anestezist. Este o muncă titanică dar care poate oferi cele mai mari satisfacții dacă ne gândim că un om aflat la limita dintre viață și moarte poate fi salvat sau la faptul că, sub supravegherea și responsabilitatea unui medic anestezist, o nouă viața este adusă pe lume dar și că, din nefericire, unii nu mai pot fi salvați. Despre responsabilitate, suferință și, uneori, neputința de a ajuta, am discutat cu Dr. Florin Roșu, medic primar ATI, managerul Spitalului Clinic de Boli Infecțioase “Sf. Parascheva” Iași.

Care sunt principalele responsabilități ale medicului de la Anestezie și Terapie Intensivă?

Din punctul meu de vedere, este cea mai grea specialitate. De fapt, este o dublă specialitate-anestezie și terapie intensivă, în străinătate ele sunt separate, există medic anestezist și medic de terapie intensivă, însă la noi în țară instruirea se face pe ambele specialități. Ca și medici anesteziști, trebuie să cunoaștem medicină din toate punctele de vedere, trebuie să avem cunoștințe vaste de cardiologie, pneumologie, nefrologie, hepatologie și de chirurgie, chiar dacă nu operăm propriu-zis, motivul fiind faptul că pacienții care necesită îngrijire în ATI sunt pacienți cu disfuncții multiple de organe. Asta înseamnă că au mai multe sisteme și organe care nu funcționează în parametri normali și atunci trebuie să fim foarte stăpâni pe ceea ce reprezintă medicina. Mai mult decât atât, medicația trebuie să fie foarte bine cunoscută, care sunt avantajele dar și efectele adverse ale medicamentelor, pentru că a nu face rău este unul dintre dezideratele medicinei. Deci trebuie să cântărim foarte bine ce medicamente administrăm pacientului astfel încât să îl tratăm. Este o meserie foarte solicitantă din toate punctele de vedere, dar mai ales intelectual. Noi, medicii, nu ne oprim niciodată din învățat, nu putem spune că am ajuns să cunoaștem totul ci totul este o învățare continuă. Deasemenea, dacă pe Anestezie ne mai putem nișă atunci când vorbim de spital specializate pe o anumită patologie. Pe Terapie Intensivă nu se poate, mai ales la Spitalul de Boli Infecțioase unde este singură Terapie intensivă pe medicală din toată zona Moldovei, acreditată de către Ministerul Sănătății. Toate celelalte secții de ATI sunt, evident, acreditate însă pe partea chirurgicală.

Care sunt cele mai dificile momente pentru un medic de la ATI?

Noi îngrijim o plajă vastă de pacienți: am avut pacient de doar 27 de zile dar și pacient de 94-95 de ani, avem copii, adolescenți, tineri, bătrâni. Din nefericire, avem și decese iar sarcina de a anunța aparținătorii este tot pe umerii noștri. După o resuscitare de 2 ore, când am depus toate eforturile pentru a-l salva, să trebuiască să anunțăm și familia că nu s-a mai putut face nimic este cel mai greu lucru pe care îl avem de făcut. Imaginați-vă cum își lasă amprenta asupra corpului medical momentul în care trebuie să anunțăm familia unui tânăr sau a unui copil, că acesta a decedat, cât de greu este să trebuiască să anunțăm o mamă de faptul că fiul sau fiica ei nu mai e printre cei vii. Știm, am învățat cum să abordăm situația însă este extrem de dureros și pentru noi pentru că ajungem să ne atașăm de pacienți, mai ales când e vorba de un copil, o mână de om. Este dureros indiferent de vârstă pacientului, pentru că acel pacient este un fiu, un părinte, un frate al cuiva. Pentru noi este o traumă pe care o trăim zi de zi. Dar pe de altă parte, bucuria de a scoate de pe ATI un pacient, care era grav dar care a plecat sănătos acasă, nu se poate reda în cuvinte, zâmbetul și mulțumirile primite de la el nu se pot cuantifica.

Cum vedeți relația dintre un medic ATI și cei de pe celelalte specialități?

Pacientul trebuie privit holistic. Asta înseamnă multidisciplinalitate, spre exemplu la noi există un protocol foarte clar: infecționistul recomandă antibioterapia iar restul medicației este recomandat de către medicul de Terapie Intensivă iar toate manevrele sunt recomandate tot de către acesta. Cazurile sunt discutate, ne sfătuim între noi, mă refer aici la medicii de pe celelalte specialități din spital, astfel încât să prevenim internarea pacientului la ATI. La noi, medicii ATI urmăresc pacienții pe sector, astfel încât să nu fie nevoie să ajungă la Terapie intensivă. Avem kinetoterapeut, avem preot-pentru că partea spirituală trebuie atinsă și avem și psihologi, care oferă suport atât pentru pacienți cât și pentru aparținători.

Care este rolul psihicului în cazul unui pacient aflat la Terapie Intensivă?

Psihicul este esențial! Eu, spre exemplu, încurajez chiar și aparținătorii pacienților aflați în comă să vină și să le vorbească. Dacă există chiar și o posibilitate de 0.001 % că pacientul comatos să audă, este un beneficiu pentru el, așa că încurajez familia să vină să le vorbească, să le povestească, astfel încât ei să treacă peste perioada asta dificilă și să vadă că nu sunt singuri. Și la vizită îi strângem de mână și le vorbim. De asemenea, dacă vorbim de doi pacienți conștienți, cu același tratament pentru aceeași patologie, dacă un pacient este pozitiv și își dorește să lupte, ajută enorm.

Ce a însemnat pierderea atâtor vieți, pe timpul pandemiei, pentru corpul medical?

Prin prisma meseriei, din nefericire ne confruntăm zilnic cu situații-limită. Pandemia a lăsat urme adânci atât în rândul populației cât și în rândul cadrelor medicale pentru că am trecut cu toții prin anumite etape. Când am înființat secția de ATI din spital, nimeni nu se gândea că vom trece curând printr-o pandemie, ținea de istoria medicinei, nu părea fezabilă pentru anii aceștia și a trebuit să ne adaptăm din mers atât pentru tratamentul pacientului cât și la numărul de pacienți pe care i-am pierdut, un număr mult mai mare decât numărul pacienților pe care îi pierdeam de obicei pe ATI. Așa cum pandemia a lăsat urme adânci în mentalul colectiv, fiind atâtea persoane care și-au pierdut pe cei dragi, așa s-a întâmplat și în rândul cadrelor medicale. Neputința de a ajuta pacientul, efectiv ne macină, pentru că îl vedeam că suferă și trebuia să ne adaptăm, să vedem cum putem ajuta un pacient cu o patologie nouă, care se comportă total diferit față de ceea ce am învățat și am văzut în practica medicală. Noi știam că e virală, însă nu se comportă ca o patologie virală.

V-ați gândit vreodată că, lucrând cu atâția pacienți infectați și în stare gravă la ATI, va puteați infecta?

Nu, nu mi-a fost frică nu am văzut frică în ochii niciunui coleg, iar la ATI s-a creat o echipă unită. Intrăm cu toții fără să ne gândim la noi, asta e meseria, asta este menirea noastră, a corpului medical: să ajutăm pacientul! Așa că ne punem echipamentul și intrăm să ne facem treaba. Iar văzând suferință pacientului de lângă noi, chiar nu ne mai puteam gândi la noi. De exemplu, am avut un pacient tânăr care a dezvoltat un tromb intracardiac și a făcut stop în timp ce vorbeam cu el, l-am resuscitat două ore și nu am reușit să îl salvăm, eram atât de concentrați asupra a ceea ce aveam de făcut încât nici prin cap nu ne-a trecut că în acel moment cantitatea virală putea să fie foarte mare și să o inspirăm, noi ne gândeam la pacient și la nimic altceva.

Încă resimțim oboseală fizică, dar și psihică pentru ca toate aceste decese, toate aceste situații grave ne consumă. Mai ales că nici nu terminăm bine cu un val că venea altul, mai grav decât cel de dinainte. La valul 4, cel mai grav, aveam și 65 de pacienți pe ATI odată, spitalul era arhiplin iar neputința de a ajuta pacientul ne-a consumat enorm-asta este cel mai dificil pentru un cadru medical de la ATI.