Alina Belu, manager al Spitalului Clinic de Urgență pentru Copii “Sf. Maria” și-a început activitatea în cadrul unității medicale în luna martie, în urmă cu 20 de ani. Practic, este singurul loc de muncă în care a activat în această perioadă de timp. Spune că acest loc i s-a lipit de suflet iar dragostea pentru copii a determinat-o să nu plece în altă parte. Despre funcția pe care o ocupă – cea de manager al celui mai mare spital din zona Moldovei destinat micilor pacienți spune că i-a adus mari satisfacții pe plan profesional iar bucuria citită în ochii părinților care pleacă cu copilașii vindecați îi bucură sufletul și îi alina durerea pe care o resimte împreună cu cei aflați în suferință. La ceas aniversar, managerul Alina Belu, bioinginer medical de meserie, a oferit pentru 24iasi un interviu pe care il putem numi “de suflet”.

De 20 de ani activați în cadrul Spitalului de Copii. Într-o țară în care majoritatea celor din sfera medicală se specializează apoi pleacă pe alte meleaguri, ce v-a determinat să rămâneți aici?

Prima mea zi de muncă a fost pe 18 martie 2002. Este singurul meu loc de muncă de la terminarea facultății și până în prezent. Am fost tentată să plec în urmă cu 6 ani, în Spania, unde primisem o ofertă cu un salariu de 6000 de euro. Copilul era mic, nu era o problemă, s-ar fi putut adapta, cei mici se adaptează oriunde. Eu eram angajată pe ATI atunci, postul meu a rămas pe ATI iar sufletul meu este tot în acel loc. După o perioadă în care trăiești acolo, lângă părinți, vezi bucuria și suferința, te gândești că locul tău este aici, acasă, să ajuți copiii aceștia și să ai dreptul să crești pe partea aceasta medicală. Iar scopul meu a fost să aducem aici tot ce înseamnă tehnologie de înaltă performanță în beneficiul copiilor.

Cum vedeți spitalul după acești 20 de ani?

“A crescut, a evoluat enorm! Când am ajuns eu pe secția de ATI erau două aparate de ventilație mecanică, cinci monitoare de funcții vitale și cinci injectomate. Acum am ajuns la performanța de a avea 25 de aparate de ventilație mecanică și vor mai veni, 47 de monitoare de funcții vitale și aproape 50 de injectomate, astea pe lângă aparatele de anestezie de înaltă performanță, aparate de hemofiltrare etc. Practic, suntem în top în ceea ce privește tehnologia dar și că resursă umană – avem cadre medicale dedicate, care sunt cu sufletul alături de pacient.

Din momentul in care ați preluat funcția de manager, care a fost cea mai mare provocare?

Noi am fost o echipă care a preluat spitalul pe timpul unei pandemii. La o lună după ce am preluat mandatul de manager, am introdus spitalul în ordonanță de urgență în ceea ce privește asistența pacienților cu COVID-19. Suntem un spital de nivel 1 iar pacienții pozitivi, în stare gravă, care veneau la noi erau din toată regiunea, aveau nevoie de noi pentru că avem cea mai înaltă competență din zona Moldovei. Deci ar fi pandemia una din provocări iar apoi ar fi reabilitarea. Încă suntem în construcții cu corpul mic, cu “inima spitalului”. Sperăm că până la sfârșitul anului să avem întregul spital reabilitat la standarde europene.

Înainte de a fi manager, de a fi “omul spitalului”, sunteți în primul rând mamă. Ați trăit, probabil, multe momente plăcute dar și unele care v-au marcat. Cum reușiți să treceți peste momentele triste, peste lacrimi?

Tot personalul de la ATI trăiește emoțional alături de părinți și copii. Plângem odată cu ei, ne bucurăm odată cu ei. Încercăm, în afară de a fi angajații acestui spital, să fim și părinții copiilor care nu au aparținători iar cei care au aparținători, încercăm să le fim acestora susținători, puncte de sprijin. Boala nu cruță pe nimeni, poate să apară din senin, accidente se pot întâmplă oricui dar cel mai impotant este să găsim soluții de tratament și oameni implicați care să facă sacrificii, să poată salva acel pacient. Nu pot să spun că m-am obișnuit… nimeni din ATI nu se obișnuiește. Nu pot spune că ajungem la saturație și că nu mai plângem în fața suferinței de pe chipul copiilor, oricât am încerca să ne detașăm. Disperarea din privirea părinților și a copiilor care suferă este copleșitoare.

Îmi amintesc perfect de un caz petrecut în urmă cu 20 de ani care m-a marcat, chiar în prima mea săptămână pe secția ATI. Era un copil de 1 an și 2 luni care căzuse cu fața într-o baltă, a suferit traumatisme dar și aspirație. După 3 zile, copilașul a decedat. El era undeva în capătul secției, se constatase decesul. Mama lui l-a luat în brațe ca pe o păpușă croșetată, mânuțele îi atârnau pe lângă corp, a venit cu el în brațe pe hol și a căzut în genunchi, a inceput să plângă cu un răcnet al suferinței… am ieșit cu toții pe hol, am privit-o în ochi și am început să plângem împreună cu ea. Și acum mă emoționează acea imagine, acel sentiment de durere sfâșietoare pe care îmi doresc să nu îl trăiască nimeni niciodată. Orice se poate întâmpla: arde casa – cu greu, dar se poate face alta, pierzi locul de muncă – se va găsi altul, dar totul până la copil: acea suferință este pur și simplu sfâșietoare. Am plâns trei zile, am fost neom iar mama mi-a spus că dacă nu pot face fața emoțional, poate ar trebui să schimb locul de muncă.

Am învățat în timp că pe lângă suferință, există și salvări miraculoase, există copii care pleacă fericiți acasă împreună cu părinții. Acela a fost punctul meu de cotitură, m-a marcat emoțional și în toate acțiunile mele, că manager, că bioinginer, ca părinte sunt ghidată de acel moment și îmi amintesc de suferința mamei respective.

Ce cazuri de salvări miraculoase aveți? Acele cazuri când nimeni nu credea că se mai poate face ceva.

Avem foarte multe astfel de cazuri. A fost cazul fetiței accidentate de tren la Bacău, caz în care nimeni nu a crezut că se mai poate face ceva și a plecat acasă cu piciorul refăcut. Avem doi copii electrocutați, fără prea multe șanse dar care au supraviețuit și s-au făcut bine în mod miraculos. Sunt copii cu malformații cardiace grave sau cu sindrom hemolitic uremic-un diagnostic extrem de grav. Aceștia sunt copii speciali, la ei hemofiltrarea trebuie inițiată de la primele ore de la internare, procedurile presupun costuri mari dar trebuie să le oferim o șansă. Din fericire, avem și echipamente și personal calificat și atunci putem spune că facem totul, chiar dacă este un diagnostic foarte grav. În ultima vreme, patologia adultului s-a transferat la copil, ceea ce nu este deloc îmbucurător. Vin tot mai mulți copii cu boli grave, cu afecțiuni renale, neurologice, oncologice, traume. Nu știm dacă neapărat pandemia a dus la asta dar în ultima vreme vedem tot mai mulți părinți care își doresc internarea copilului pentru investigare. Cred că vin și cu mai multă încredere către noi, își doresc să afle ce se întâmplă cu copilul, sunt mai atenți cu manifestările copilului.

Care considerați că este cea mai mare realizare a dumneavoastră?

Cea mai mare realizare a mea, după 20 de ani de muncă în secția de ATI este dotarea acestei secții la nivel european, cu cea mai înaltă tehnologie. În acest moment, putem spune că în secția de ATI putem trata pacientul că în orice altă țară a Uniunii Europene. Putem oferi orice procedură pe care o pot oferi și alți profesioniști din alte țări. Am avut cazuri extreme, copii în stare extrem de gravă și care, o parte au decedat din nefericire, iar o parte au fost tratați, părinții au cerut păreri din alte țări: Anglia, Germania, Franța și li s-a comunicat că s-a făcut totul și că altă terapie nu mai pot să aplice. Asta este cea mai mare bucurie a mea, personală și profesională. Cu cât avem dotarea maximă, cu atât putem oferi copiilor care suferă, șanse mai mari să supraviețuiască. Abia în acel moment putem să spunem că am făcut totul pentru copil. Până nu ai tot ce înseamnă pe piața medicală, nu ai cum să fii cu sufletul împăcat că ai făcut totul pentru acel copilaș. La ATI am ajuns să facem hemofiltrari la pacientul mic, începând de la greutatea de 9 kilograme iar medicii anesteziști chiar dacă nu sunt vizibili, sunt minunați și fac un număr mai mare de tehnici decât la orice alt spital din România. Aplicăm terapii extrem de scumpe, dar considerăm că pentru salvarea unui copil, nimic nu poate fi limitat de partea financiară. Găsim sponsori, găsim variante, copilul trebuie salvat!

Un aspect care nu are legătură cu munca: care sunt micile dumneavostră plăceri? Ce îi place Alinei Belu să facă în timpul liber, în afară spitalului?

Spitalul a fost mereu a doua mea casă. Pe ATI trebuia să fiu mereu conectată, chiar dacă programul meu se termina. Am venit și sâmbăta și duminica dacă eram solicitată, nu eram renumerată pentru asta ci o făceam pentru copii. Dintotdeauna punctul meu sensibil mea au fost copiii: nu pot trăi dacă nu am copii în jur. Sunt slăbiciunea mea, chiar dacă cu adulții sunt dură – pentru că adulții, dacă greșesc, dacă se întâmplă ceva, trebuie să răspundă pentru greșelile lor. Asta e valabil și pentru mine: dacă greșesc, trebuie să răspund. Un copil nu greșește, un copil nu a făcut nimic în viața asta să merite suferința și atunci, singura mea bucurie sunt copiii. Nu aș putea trăi fără ei și probabil și la pensie o să fiu voluntar pe undeva, tot pentru copii. Ei sunt energia mea.

Când le vezi suferința, constați ca orice consideri important în viață (casă, mașină, loc de muncă), lucrurile acestea banale, nu mai au nici o valoare.

Eu la ATI am învățat un lucru: bucură-te astăzi de ceea ce ai, petrece timp cu copilul tău pentru că s-ar putea ca mâine să nu mai ai nimic și să regreți că nu ai spus copilului “te iubesc” de suficiente ori, să regreți că nu ai stat mai mult cu el, că nu ai știut să te bucuri de oamenii pe care îi iubești. Asta te învață Anestezia și Terapia Intensivă pediatrică.